Abandonul ca mod de viata
de Catalina Hetel, psihoterapeut
Copiii adoptati sunt la originile lor copii abandonati. Pentru ca dupa lunile certe in care au trait intr-o singura fiinta si cu o singura respiratie, alaturi de o mama, odata cu nasterea, ei nu o mai regasesc. Oricine ar fi langa ei si oricata caldura ar simti, acesti copii traiesc sentimentul abandonului ca sentiment primar, de baza.
Grija, caldura, hrana sunt vitale pentru un nou nascut, dar in el va exista intotdeauna acea ruptura de baza produsa de disparitia mamei. De fapt disparitia mamei este resimtita ca abandon la orice varsta. Fie ca ea dispare fizic, prin departare sau prin moarte, fie ca ea este prezenta dar nu stie sa fie “alaturi” de copil, acesta se va simti abandonat, pierdut.
Exista tendinta de a adopta un copil foarte mic pentru ca acesta sa nu stie ca este adoptat si pentru ca acesta sa fie educat in noua lui familie. Partial aceste aspecte sunt adevarate, dar in acelasi timp, de multe ori apar probleme. Familia da vina, in cazul in care apar aceste probleme pe istoria copilului, pe mostenirea lui genetica.
De fapt, de multe ori, copilul traieste cu teama sau cu certitudinea abandonului. Se teme atat de tare ca va fi din nou parasit incat va provoca inconstient rupturi sau va refuza sa isi creeze legaturi solide chiar si cu familia de adoptie care il iubeste si care ii acorda tot sprijinul.
La randul lor, parintii adoptivi au sentimentul ca au facut totul pentru copilul adoptat, ca i-au oferit tot ce a avut nevoie si traiesc frustrarea de a nu fi facut lucrurile bine. Traiesc chiar si sub presiunea societatii sau a familiei, cu sentimentul ca li se reproseaza ceva din realitatea adoptiei.
Copiii adoptati au nevoie sa stie ca sunt iubiti, ca nu vor fi parasiti. Pentru asta de multe ori, inconstient, isi pun la incercare parintii (oare copiii neadoptati nu o fac de multe ori?). Copiii adoptati au nevoie sa se stie in siguranta sa stie ca le sunt acceptate si greselile si partile negative. Dar oare cat de greu ne este sa facem asta chiar si cu proprii nostri copii? Cat de greu ne este sa recunoastem ca nu suntem parinti perfecti si ca nu avem copii perfecti? Cat de greu ne este sa facem fata privirilor dezaprobatoare ale “oamenilor de bine” si sa afirmam cu tarie ca am adoptat un copil care nu este perfect, ca poate al nostru ar fi fost mai bun sau mai rau, dar nu vom sti asta niciodata, asa ca il iubim si il acceptam pe acesta pe care il avem.
