ABUZUL SEXUAL ASUPRA COPILULUI

ISTORICUL  FENOMENULUI SI EXPLICATII

In ciuda severelor pedepse aplicate in ultimii ani si a mediatizarii cazurilor, copiii devin adesea victimele cupiditatii sexuale a adultilor, iar familia, marele furnizor de crime, cu precadere sexuale. Incestul este un flagel a carui frecventa este dificil de apreciat in acest domeniu in care linistea si negarea sunt suverane, in ciuda alarmantelor statistici ale politiei.

Timp indelungat, violentele sexuale au fost putin cunoscute. Exista victime, care devenind persoane adulte au avut curajul sa denunte faptele la care au fost supuse. Ele s-au substituit indiferentei specialistilor din sanatate, justitie sau din autoritatea publica. O intelegere a acestor fenomene ar permite elaborarea unor masuri educative si legislative in scopul prevenirii agresiunilor sexuale.

 

In peste 50% din cazuri un copil victima devine la randul sau un agresor.

 

Dar si mai ingrijorator este faptul ca numeroase victime ale violentelor sexuale nu reusesc niciodata sa puna bazele unei familii. Procesul lent de excludere simbolica, care le marginalizeaza de timpuriu alimenteaza esecurile personale de orice fel, patologia mentala, diversele comportamente deviante (perversiuni sexuale, prostitutie, toxicomanie, alcoolism) delincventa si excluderea din societate.

Violul este sever condamnat inca din perioada textelor de drept clasic, insa era putin urmarit de judecatori. Acestia condamna si iarta in acelasi timp osciland intre indulgenta si reprimare, inacceptabila toleranta si inacceptabila ferocitate.

In 1698, cazul Jeanne Haubillart insarcinata in urma abuzului sexual comis de catre tatal sau, pedeapsa a fost de 9 ani la galere pentru tata si surghiunul pentru fiica. Se afirma, astfel, responsabilitatea tatalui si culpabilitatea fiicei. Copilul nu este absolvit de vina, se presupune ca si copilul are partea lui de “pacat”.

In 1692,un alt caz de incest, victima, Jeanne Alamy a fost condamnata si ea la carcera cu regim de paine si apa timp de un an.

In 1629, Denise Ensu a fost spanzurata alaturi de tatal ei care o abuzase sexual.

 

Exemplele demonstreaza o lunga perioada de timp in care femeii i se refuza statutul de persoana inzestrata cu cunoastere de sine.

 

Marturiile acesteia nu erau luate in seama. Dictonul de baza era acela ca nici o femeie nu putea fi violata daca ea refuza categoric acest lucru. Fetele sau fetitele indiferent de varsta, in aceste cazuri, erau privite ca niste tinere femei care “atrag” si “ispitesc”. Violul este o urmare a “ispitei”. Vina barbatului este minora. El pacatuieste doar pentru ca s-a lasat ispitit.

Practica judiciara din acele timpuri in astfel de cazuri se dovedeste a fi marcata de insensibilitate, suspiciune, false pudori, includere in identica greseala morala prin nediferentiere victima-agresor. Femeia si copilul erau un bun al barbatului, se aflau in ingrijirea si in stapanirea acestuia. Un “cap de familie” ”putea fi absolvit de “vina minora” de a profita de ceva ce oricum ii apartine.

In anul 1880 intr-unul dintre primele tratate de specialitate se afirma ca “se observa cu usurinta ca harta alcoolismului se potriveste mai bine cu cea a violului asupra copilului decat cu cea a omuciderii” (Compte general).

In anul 1886 Paul Bernard isi sustine teza de doctorat in medicina pe tema violului asupra copilului. Abia secolul XIX, asadar, va aduce o recunoastere stiintifica si apoi juridica a problemei. Statistic in anul 1896 in Paris se consemneaza 17 cazuri de incest si 134 de cazuri de viol asupra copilului. In realitate se stie ca aceste cazuri erau mult mai numeroase, dar si atunci ca si acum secretul este bine ascuns in familie. Frazele “este dreptul meu”, “nu este nimic, e doar fiica mea”, insoteau decaratiile tatilor adusi in fata justitiei, condamnati pentru incest.

In 1909, Bronardel incerca sa gaseasca o cauza care poate determina aceste fapte: “cred, in general, ca locuintele mizere, traiul in comun din apartamentele neancapatoare sunt raspunzatoare in mare parte de frecventa acestor crime”. Mizeria si saracia, ignoranta si promiscuitatea, alcoolismul si bolile psihice erau si atunci,ca si acum cauzele acestor abateri. Acestora li se mai adaugau si stigmatele sociale cu care fata era de insemnata. In urma divulgarii incestului sau violului o astepta alungarea, prostitutia, suportarea sarcinii nedorite, infanticidul sau abandonul. Musamalizarea povestii sau conspiratia tacerii erau solutiile cele mai usoare si cele mai la indemana. “ Intrebati-i pe toti confesorii despre numarul de incesturi ingropate in familiile cele mai semete si mai sus puse si veti vedea daca literatura acuzata de atata indrazneala a cutezat vreodata sa le relateze chiar pentru a infricosa” (Paul Bernard).

In aceeasi perioada a secolului XIX  se acorda pentru prima data importanta fenomenului de abuz fizic asupra copilului in familie. Metodele de educare prin bataie, munca istovitoare prestata de catre copil in familiile sarace erau privite ca ceva normal. Inca din acea vreme se recunoaste faptul ca in fata justitiei nu ajung decat ticalosiile cele mai revoltatoare, restul faptelor pierzandu-se in aceeasi conspiratie a tacerii din familie. Semnalul a fost tras, insa, de un caz din 1898, cand o fetita de 10 ani s-a sinucis aruncandu-se pe scari pentru a scapa de bataie. Tot pentru prima data, Jan Hacking introduce termenul de “cruelty to children” precursorul viitorului termen folosit de “child abuse”. Anii 1889 –1898 aduc preocupari de protectie a copilului fata de violentele fizice.

In acelasi timp, una dintre legile nescrise ale moralei contemporane, cea mai imperioasa, dar si cea mai respectata, le cere adultilor sa se abtina in fata copiilor de la orice aluzii sexuale, chiar si cand acestea sunt formulate sub forma de gluma.

          Recunoasterea existentei violentelor sexuale asupra copiilor incepe, astfel, din secolul XIX. In aceasta epoca romantica, se instituie un sentiment al copilariei. Scriitorii descriu mizeria si tratamentele condamnabile aplicate copiilor (Dickens, Hugo, Marlot), insa abia spre sfarsitul secolului XIX medicii vor incepe sa denunte “abuzuri” asupra copiilor. Ambroise Tardieu (1860) intra intr-o polemica aprinsa cu alti medici care ii considerau pe copiii batuti drept viitori mitomani. Totusi, la inceputul secolului XX, existau doua curente de opinie intre specialisti: primul acuza parintii decazuti, iar cel de-al doilea, copiii mincinosi. Copiii erau acuzati de “pretinse fantasme sexuale” care periclitau existenta sociala a unor cetateni respectabili. Timp de mai multi ani corpul medical francez a negat existenta unor abuzuri sexuale asupra copiilor.

Studiile lui Cesare Lombroso se opresc si asupra violatorului “inaltime redusa, greutate ridicata, brate scurte, frunte ingusta, anomalii ale nasului, inteligenta putin dezvoltata, fizionomie atipica, pasiune pentru joc, voce aspra, buze groase”. Problema s-a dovedit in timp a fi mult mai complexa si destul de putin legata de particularitati anatomice cat de anumite relatii sociale esuate. Familiile in care apar astfel de cazuri sunt in general izolate social, determina o sexualitate patologica si porniri criminale.

 

Sfarsitul de secol XIX aduce recunoasterea faptului ca un copil este abuzat “fara consimtamantul lui” si ca urmarile acestor fapte sunt grave.

 

Un copil de care s-a abuzat este “distrus”, i se aduce un “prejudiciu vital” deoarece majoritatea problemelor psihice si de relationare au ca baza copilaria.

Diagnosticarea si efectele abuzurilor fata de copiii au preocupat specialistii inca din 1962, cand Kempe sugera existenta unui sindrom numit “al copilului batut”. Insa, inca din 1896, Freud descria cazuri de pacienti care descriau abuzuri sexuale la care au fost supusi inclusiv acte de incest. Opinia publica din vremea respectiva a oprit, insa, continuarea cercetarilor in aceasta arie.

Conditiile familiale in care apare un abuz sexual sunt diferite, dar se pot totusi contura cateva trasaturi care apar in mod frecvent in numeroase cazuri: tatal vitreg, mama indiferenta, abuz de scurta sau de lunga durata cu frecventa mai mult sau mai putin redusa.

Mrazek, Lynch si Bentovim in 1981, din 1065 de cazuri de abuz sexual identificau trei categorii:

Copii batuti ale caror rani se aflau in zonele genitale (4%).

Copii care au avut contacte sexuale sau alte contacte genitale inadecvate cu un adult (68%).

Copii care intr-un fel sau altul au fost implicati in activitati sexuale de catre un adult (16%).

10% dintre copiii din ultimele doua categorii au suferit si alte raniri fizice. Dintre acestia 87% aveau peste 6 ani si 85% erau fetite. In concluzie, in Anglia anului 1980, 3% dintre copii erau abuzati sexual.

In realitate recunoasterea de catre autoritati ca in societatea moderna incestul este inca o grava problema a inceput sa apara datorita victimelor devenite persoane adulte. Ele au avut curajul sa denunte faptele pe care le-au indurat. Marturisirile lor ne releva in ce mod s-au lovit de psihiatrii, care considerau crimele a caror victime erau, drept simple fantasme, fapt care a dus la sporirea sentimentului de vinovatie. In fata acestei lipse de intelegere, victimele s-au grupat in asociatii. Treptat, ele au reusit sa modifice legislatia si au propus acordarea de ingrijiri psihologice pe care ele au trebuit sa si le asigure singure din cauza indiferentei autoritatilor.

Prevenirea abuzului sexual in cazul copiilor presupune educarea copiilor asupra drepturilor pe care le au asupra propriului corp, supra dreptului de a spune “nu” in anumite situatii si descoperirea metodelor de evitare a abuzului si de obtinere a sprijinului din partea grupurilor de adulti. Nu trebuie neglijate sentimentele si trairile copilului, nu trebuiesc minimalizate suferintele.

 

de Catalina Hetel, psihoterapeut