Copiii care supravietuiesc
de Catalina Hetel, psihoterapeut
Nu am intalnit nici un parinte care sa isi propuna deliberat sa faca rau copilului sau,
dar cate oare din comportamentele parintilor nostri sau ale noastre ca parinti isi vor pune amprenta asupra adultului de
maine. Discutiile cu adolescentii m-au facut sa ma gandesc ca de multe ori, parintii pot creste excelent un copil mic, dar nu mai fac fata cresterii unui adolescent, care are nevoie sa fie copil si adult in acelasi timp, sa fie ocrotit si sustinut dar si lasat liber. In aceste cazuri, parintii pot dezvolta o atmosfera de agresivitate si ostilitate fata de copilul care devine adult, incercand sa “tina lucrurile sub control” va ignora nevoile copilului devenind abuzivi.
Din punct de vedere emotional copilul incearca sa satisfaca expectatiile adultilor, “sa intre in sistem“. Doreste sa-l multumeasca pe adult pentru a fi iubit si acceptat. Alti copii, din contra, pot fi agresivi si foarte agitati, au rate ridicate ale anxietatii se tem mereu sa nu greseasca. Sunt ostili si au o gresita parere despre sine.
Mediul familial cel care ar trebui sa ofere ingrijire si sentimentul de securitate poate deveni tocmai mediul care este ostil copilului si unde acesta este agresat.
Apare astfel inevitabil un sentiment de nesiguranta, o imagine de sine negativa, o dezvoltare inhibata si o multime de probleme legate de ego. Putem vorbi si despre o depresie a copilului care apare atunci “cand se supara parintii”. De asemenea, se vorbeste si despre “agresivitatea copilului nascuta din agresivitate” si despre o identificare cu agresorul, aparuta mai ales la baieti. In grupul sau si in viitoarea sa familie, exista sanse ca baiatul provenit dintr-o familie in care exista un tata agresiv si abuziv sa urmeze acelasi drum, identificandu-se inconstient cu “cel mai tare”, devenind de data aceasta el cel mai tare, razbunandu-se pe ceilalti pentru perioadele in care se simtea slab si neajutorat. Aceasta este explicatia cazurilor de violenta familiala in care trebuie studiata istoria celui care este agresiv, precum si a cazurilor numeroase de violenta in “bande de cartier”, formate in special din tineri care cauta in aceasta forma de asociere siguranta fizica pe care nu o au acasa si un statut de “persoana respectata”, o implinire a egoului care nu a putut avea loc in mediul familial frustrant.
In alte cazuri, agresivitatea este interiorizata, autodistructiva, copilul devenind deprimat, pasiv, retras, avand de multe ori un comportament suicidal.
Imaginea de sine se construieste la fiecare dintre noi in stransa legatura cu perceptia noastra fata de parinti. Atunci cand copilul creste iubit si respectat, el va dezvolta o imagine de sine pozitiva, stima de sine, dar atunci cand acesta este abuzat, cand simte ca nu este iubit, ca “nu este bun”, ca este “responsabil de tot ce se intampla rau” si imaginea de sine a copilului are de suferit. Acesta se simte “bun” si “valorizat” doar cand crede ca indeplineste asteptarile parintilor. Rolul sau primordial acesta. Nimeni nu se ocupa de el. Imaginea de sine devine, astfel, distorsionata si negativa. Lumea sa interioara este umpluta cu ganduri negre despre sine si despre lume.
O mare parte din energie, copilul si-o cheltuieste pentru a intelege situatia in care se afla. In special in cazurile de
agresiune, copilul va simti acut ca poarta intreaga vina si isi asuma pastrarea secretului din loialitate fata de parintele sau care nu are nici o vina si care “il iubeste”. Copii cunosc ceea ce trebuie sa ascunda (cazurile de abuz de drog, de alcool, abuz sexual, violenta fizica etc.) intrand intr-un conflict valoric cu ei insisi. Stiu ceea ce este rau si stiu ca acest rau trebuie sa-l ascunda. Si mai rau este ca in anumite cazuri cand totusi copilul sesiseaza altor adulti situatia nu este crezut, este tratat cu neancredere si cu respingere si convins inca o data ca el este cel care greseste.
Un mare numar dintre copiii sunt “copiii care supravietuiesc”. O anumita combinatie de factori si de circumstante duc la aparitia unor cazuri in care copilul se transforma untr-un adult normal care isi creste copiii intr-o atmosfera calda si iubitoare. Terapia are un efect benefic in schimbarea atitudinilor copilului fata de lume si fata de societate. Acesti copii se dovedesc a fi “vaccinati impotriva stresului”. Sunt cei care dezvolta relatii afectiv-suportive cu un adult din afara familiei care le ofera siguranta si caldura. Scoala sau o alta activitate extrafamiliala sunt locuri in care copilul se simte ocrotit, aparat si in siguranta. Descopera un mediu “sanatos”, “normal”, in care nimeni nu il abuzeaza, unde adultii il apreciaza si il valorizeaza. Aici se simte bine si isi dedica energia activitatilor acestor locuri. Acesti copii au sanse sa sparga cercul vicios familial, au sanse sa aiba o viata normala.
Alti copii, in aceeasi situatie devin confuzi. Diferenta intre cele doua categorii de copii este data de temperament, de abilitati fizice, de vitalitate, de sensibilitate, de creativitate, de capacitate intelectuala. Aceste abilitati pot fi constructive sau distructive. Copilul poate sa “scape” de acasa printr-o dezvoltare psiho-intelectuala pozitiva sau dimpotriva, printr-un comportament autodistructiv, agresiv.
Comportamentul agresiv si autodistructiv este sesizat in primul rand prin prisma unor reactii comportamentale: agitatie, tulburari nervoase, crize,distrug jucarii, intra in conflicte dese cu ceilalti copii, sunt singuratici si distanti. Adultii afirma ca un astfel de copil “ii aduce in pragul nebuniei”, fara a cauta explicatii acestui comportament. Se formeaza, astfel, un cerc inchis al violentei in familie, parintele si copilul raspunzand prin violenta violentei celuilalt. Crescand copilul, agresivitatea creste si ea, imbracand noi forme. Din nimic, dintr-o privire, se pot naste reactii extrem de violente. Agresivitatea este de fapt, in acest caz, o forma de aparare, dar aceste cazuri sunt cele care se vor imtalni mai tarziu in cazuistica infractiunilor cu violenta.
Reactiile copiilor si strategiile acestora de a face fata situatiilor frustrante imbraca forme complexe. Chiar reactile parintilor la strategia copilului pot intari un comportament sau altul. Copilul poate fi “eroul”, cel care se descurca, cel care este un ajutor de incredere, este valorizat pozitiv, el simte ca indeplineste asteptarile celor din jur si reactioneaza in continuare in acelasi sens. Chiar daca ii este greu, va supravietui si va putea sa isi construiasca o viata buna. Copilul poate fi insa privit si ca un “tap ispasitor” al tuturor intamplarilor nefericite din familie. Venit pe lume nedorit, sau dorit dar fara a indeplini asteptarile parintilor (in functie de sex, de infatisare, de sanatate, de inteligenta, decreativitate, de cumintenie) copilul 
este deci cel “vinovat” daca mama si tata nu se mai inteleg, daca in casa nu sunt bani sau pentru oricare alta problema fie ea minora sau complexa. Copilul va cauta, in acest caz, valorizare in afara familiei. In cazurile fericite, copilul se ataseaza fie de un adult din afara familiei, fie de mediul scolar, reusind sa-si propuna scopuri constructive, pozitive. Dar in alte cazuri, copilul este atras de “gastile de cartier”, de secte religioase sau de alte categorii de grupari care ii pot oferi valorizarea pe care nu o obtine in cadrul familiei. Neglijarea copilului il face fie sa fie retras, sa aiba slaba incredere in sine si in ceilalti sa nu caute relatia cu ceilalti si nici compania cuiva sau, in alte cazuri, copilul doreste cu ardoare sa se faca remarcat si se abate pe calea deviantei, cea care te aduce in atentie cu eforturi minime: prostitutie, drog, alcol. Devianta comportamentala poate aparea si din lipsa valorilor. Unui copil neglijat nu I s-au transmis valori si nici interdictii, a crescut luand din mediu ceea ce a fost mai simplu si mai “de efect” pentru el.
2 Comments
carmen dinu
Din culisele supravietuitorilor cu recursul in asocierea viselor .
In Egipt , atentia asupra viselor era dirijata mai mult spre partea de premonitie , spre ” sacrul ” din temple unde ghicitul in vise se practica , din generatie in generatie . Zeus , Zeul a creat visele pentru a arata oamenilor calea atunci cand ei nu puteau sa isi intrevada viitorul . Cel ce viseaza este invitat sa exprime spontan cuvinte , imagini , gesturi , culori , situatii si contexte diferite despre ce inseamna visul pentru el . Asocierea dintre vis si realitate este o ocazie , ” pentru orice visator ” sa creeze legaturi emotionale nebanuite , care raman de cele mai multe ori artificiale in plan mental si care deformate ajung sa nu fie luate in seama , nedemne de incredere . Etnologii au spus cate ceva despre culisele visului risipite in timp , in mai multe ” enigme ” : ” cel ce viseaza va cauta toate uneltele viselor sale , in reprezentarile colective pe care i le ofera civilizatia , ceea ce face ca sa fie mereu deschisa poarta intre cele doua jumatati ale vietii omului , ca sa aiba loc schimburi necontenite intre vis si mit , intre fictiunile individuale si constrangerile sociale , ca sa patrunda in culturalul psihic si psihicul sa se inscrie in cultural ” . C. Jung afirma ca visul este la fel de necesar ca si somnul , fiind alternativ relaxare si refulare de tensiuni psihice , moartea sau nebunia pot fi consecinta unei absente totale a viselor .
Prin hipnoza , scenele care se deruleaza in plan mental pot parea foarte reale . Cuvantul hypnos care provine din limba greaca si inseamna somn , a fost reinventat de James Braid , pentru a descrie un fenomen poate uimitor pentru el cand descoperise ca isi adormise asistentul , facandul sa priveasca fix , gatul unei sticle . Prin autohipnoza , realitatea este si devine alternativa , poate fi o forma de relaxare sau cautare mai departe in inconstiient . Desi este o metoda rece si calculata care elimina din strart sentimentul se foloseste cu succes o alta metoda , asocierea mentala care duce in final la constintizarea trairilor unei persoane , facute fara ” artificii zgomotoase ” . ” Tehnica ” in asocirea mentala , pe plan psihic , subiectul este scutit de o activitate imaginara intensa , de fantezii si halucinatii . La fel si visul , interpretarea lui poate fi conceput ca o mitologie personalizata , o simbolizare a realitatii , ca o incarcatura emotiva la anumite nevoi si constrangeri la care este supus “visatorul ” . Orice vis are un sens si pentru cei pe care psihologii ii numesc ” supravietuitori ” si pentru oricine si poate fi cautat in trecut , in cauza visului sau in viitor . Cel ce viseaza este in centrul povestii lui si povestea lui , poate avea o rezolvare totala sau partiala intr-o comunicare deschisa cu cei ce se numesc azi , psihoterapeuti . Conflictele interioare ale celor mai multi dintre supravietuitorii unor accidente sau unor persoane care au sindromul de stess post traumatic sever sau mai putin sever , raman tutusi fara retete ” tipice ” de rezolvare , pe intelesul tuturor iar cei ce se ocupa de rezolvarea psihica prin stiinta , nu ofera solutii magice , miraculoase . Psihoterapeutii , cei mai multi dintre ei , prin etica lor profesionala si altii si din convingerea lor personala , ajuta la gasirea de solutii , fiind permanent o lumina ca un far imens ce insoteste individul , in drumul lui catre normalitate , catre dezvoltare si implinire sufleteasca . Poate isi pun si ei mereu aceeasi intrebare , cine suntem noi sa spunem ce sa faca sau sa nu faca , cum sa actioneze sau sa ramana pasiv , unui alt om ?
carmen dinu
Supravietuitorii si cosmarurile .
Orice forma ar avea un vis mai putin placut , un cosmar , efectele pot duce la oboseala in timpul zilei , anxietate si sentimente negative , teama de a dormi in noaptea urmatoare . Termenul psihiatric modern folosit pentru cosmaruri este de atacuri de anixietate produse de vise , indica disconfortul a unui vis tulburator . Uneori cosmarurile provoaca tulburari fizice si psihice care sunt chiar reale , dramatice si pline de necunoscut . Psihiatria si psihologia spun ca este nevoie de mai multe cercetari in domeniu pentru a intelege mai mult , efectele emotiilor negative care isi fac simtita prezenta in visele noastre . De multe ori se crede ca cei care au cosmaruri , in mod frecvent sau chiar ocazional , sunt oarecum anormali . Aceasta opinie este foarte raspandita , cei mai multi oameni sunt ferm convinsi , de faptul ca aceste cosmaruri reprezinta o modalitate de exprimare a starii de nesanatate . Cercetari noi pun sub semnul intrebarii legatura dintre cosmaruri si anormalitatea mintala . Visele mai putin placute si cele neplacute sunt o experienta aproape universala . Se considera ca milioane de oameni au avut astefel de experiente , lucru subliniat de studiile lui Calvin Hall , un psihiatru care a scris ” Insemnatatea viselor ” in anii 50 . El a analizat continutul unui mare numar de vise ale oamenilor normali si a descoperit faptul ca ” emotiile neplacute de teama , furie si suparare sunt de doua ori mai frecvente decat emotiile placute de bucurie si fericire ” . Multe vise pot capata aspecte terifiante sau producatoare de anxietate . Exista si vise frumoase care sunt cu adevarat inaltatoare , amuzante sau prostesti , copilaresti .
Copiii sunt cea mai mare categorie care sufera in mod constant de vise urate si unii psihologi le interpreteaza ca fiind ceva natural , ce isi face aparitia in procesul de crestere a unui copil . In vreme ce copiii incerca sa isi intrebe parintii despre cosmarurile pe care le au , adultii nu sunt la fel de deschisi comunicarii . Majoritatea teoriilor mai vechi asupra tratamentului cosmarurilor a provocat psihoterapia pentru a ” elimina ” visele urate de pe lista tulburarilor cu anxietate . Prin tratarea celorlalte probleme , cosmarurile ar trebui sa dispara .