Teama de pierdere, durerea separarii, angoasa si anxietate
Angoasa este o stare de “disperare psihica”, de limitare, restrangere, de sufocare intr-un spatiu psihologic, marginit de niste dorinte personale si anumite cerinte ale celorlalti care simt ca ma limiteaza. Ma simt prins in capcana si nu imi pot exprima furia. Simt ca ceilalti imi invadeaza spatiul si viata si ma retrag in mine unde simt ca spatiul e totusi prea strans. Sunt intr-un cerc inchis, deoarece eu exprim ca nu pot sa imi gestionez singur viata, chemandu-i pe ceilalti sa imi invadeze spatiul unde apoi ma simt sufocat. Daca as accepta ca pot si singur, cu siguranta ca ceilalti mi-ar lasa mai mult spatiu.
Simt ca renunt la nevoile mele si la dorintele pe care le am pentru a atrage iubirea de care am nevoie. Simt ca daca as face ce imi doresc as pierede iubirea si increderea celor dragi mie. Sunt intr-un alt cerc inchis, renunt la mine pentru ca ii iubesc pe ceilalti si ii urasc apoi pentru ca trebuie sa renunt la mine. Paradoxal si ceilalti simt la fel. Nu se pot concentra pe vietile lor pentru ca sunt nevoiti sa se gandeasca la dorintele mele neimplinite. Daca as reusi sa imi indeplinesc singur propriile dorinte si ceilalti ar deveni independenti sa isi indeplineasca dorintele lor, fara a se preocupa de mine.
Traiesc o insatisfactie profunda. Retragerea in mine ma face sa ma concentrez pe emotiile mele negative, pe care le amplific. Traiesc ascuns dupa o perdea, intr-o ceata care ma separa de lume, astfel incat nu pot sa imi construiesc increderea in raport cu ceilalti. Traiesc o permanenta disperare pentru ca nu pot iesi din lumea mea si invidie fata de cei care sunt “afara”. Simt un permanent pericol dar nu il pot identifica, imi e teama de viitor si de eforturile pe care trebuie sa le fac pentru a-mi atinge scopurile. Caut un sens in viata mea si atribui celor din jur puterea de a decide ce e bine si ce e rau in viata mea, dar daca eu nu decid pentru mine, e normal sa nu am control asupra deciziilor celorlalti si sa ma tem de rezultat. Ceilalti sunt impovarati cu deciziile asupra vietii mele si eu ma tem de decizia lor. Daca as decide singur, atunci controlul ar fi la mine si teama de necunoscut ar scadea.
Angoasa se manifesta si ca o asteptare nelinistitoare ca “ceva rau” se va intampla, o tensiune difuza si fara nume, o teama de moarte sau o teama fara suport real, care nu poate fi perceputa sau exprimata.
Cauzele profunde ale angoasei sunt cautate in copilarie, cand se intalneau teama de abandon teama de a nu pierde iubirea parintilor sau cu teama de suferinta. Oricand retraiesc o astfel de situatie, angoasa reapare la suprafata.
Anxietatea seamana cu angoasa, dar este mai clara, se manifesta prin frica de necunoscut si se exprima prin simptome precum durerea de cap, caldura, crampe, palpitatii nervoase, transpiratie, plans, insomnii. Anxietatea ma impiedica sa imi folosesc discernamantul si sa fiu stapanul propriei mele vieti. Pot sa simt un dezechilibru intre lumea fizica asupra careia am un control si lumea mea interioara care o ia razna, pe care nu o pot intelege rational.
Cand se naste si ceva timp dupa aceea, copilul sta in bratele parintilor, in apropierea parintilor, protejat mereu de acestia, intr-o lume sigura in care raul nu exista. Treptat, parintii se indeparteaza si “monstrii” realitatii apar in viata copilului, la un loc cu temerile de separare, de moarte, de pierdere a iubirii , a parintilor, a integritatii. Parintii sunt cei care trebuie sa aiba capacitatea de a intelege si de a contine aceste temeri ale copilului, de a le explica si de a le semnifica, de a atribui un sens pe intelesul copilului tuturor acestor trairi.
Daca sensul trairilor nu a aparut, daca explicatia nu a venit, daca semnificarea nu exista, ramane un copil care duce cu el in viata, fara explicatie, toate aceste temeri, care apar ori de cate ori apar aceeasi “mostrii” ai realitatii, care intre timp au devenit teama de esec, responsabilitatea, frica de moarte, frica de pierdere, frica de nou, frica de ceilalti. Asa cum in copilarie monstrii apareau acolo unde nu erau aparintii, in viata adulta, monstrii sunt ceilalti, sunt “lumea” pe care nu o intelegem.
Este nevoie ca adultul din noi sa faca pentru copilul din noi ceea ce parintii nu au reusit sa faca atunci demult, sa dea un sens, o explicatie si o semnificatie trairilor trecute.
de Catalina Hetel psihoterapeut