“Fie ca răul să fie unicul meu bine”

 Acest vers al poetului John Milton a fost parafrazat de care Jacques Salome, vorbind despre un “autosabotor“ numit de acesta “plăcerea de a te chinui și fericirea de a suferi”.

Gândirea, comportamentul, alegerile unora par a se structură în jurul ideii că “dacă ceva merge rău înseamnă că e bine pentru că nu are cum să fie mai rău”. Răul este o valoare intens căutată, aceștia caută răul în ceilalți, caută răul pe care li-l fac ceilalți, răul pe care ei l-au făcut în viață și în general, ori se descriu pe sine ca victime ale răului universal, ori ca “răi absoluti”. Orice întreprind nu are cum să se sfârșească decât rău, vânând orice obstacol apărut inerent în orice acțiune și hotărând că acest obstacol banal prevestește de fapt eșecul.

Eu numesc acești oameni “renuntători de profesie” pentru că sunt cei care de obicei nu finalizează lucrurile, care ori renunță pentru că a apărut un obstacol și deci lucrurile nu au cum să mai meargă bine, ori renunță pentru că lucrurile merg bine și se tem că la un moment dat vor merge prost. De fapt au o teamă imensă de eșec  și consideră eșecul sau nereușita ca o devalorizare personală. Și pentru că se tem atât de mult să nu aibă un eșec împing lucrurile spre o falsă nereușită atribuită ori celorlalți (obstacolul) ori a renuntarii în timp util pentru a nu avea un eșec.

De multe ori, acești adulți sunt copii care au crescut cu o educație axată în special pe scoaterea în evidență a greșelilor sau pe devalorizare de multe ori, o devalorizare prin comparația cu un celălalt mai deștept, cu un altul ca și care nu ai cum să fii vreodată (un frate etc).

Plăcerea de a suferi, de a se chinui, de a găsi mereu punctele slabe este aproape cultivată ca și o virtute. Se tem să fie fericiți pentru că fericirea este prostească, se tem să afirme că pot sau că reușesc pentru că după reușită poate veni oricând un eșec. Afirmă că dezamăgirea unui eșec ar fi atât de mare pentru sine și pentru ceilalți încât preferă să se scalde în nereușită sau în anonimat din teama de a nu ieși în evidență. Este aproape o erotizare inconștientă a suferinței acceptată ca pe un dat personal și ca pe o formă de falsă seriozitate și de falsă maturitate.

Lucrurile care nu merg bine le dau o aură de victimă a destinului, a societății, a celorlalți, rol pe care îl duc cu sine ca pe o coroană a unei suferințe permanente.

Acest obicei este unul automat, un rol personal jucat încă din copilărie când cel mic încerca să dea un sens sentimentelor lui de suferință minimalizate de către familie, neimportante pentru aceștia sau un rol interiorizat de către copilul care ajunge să se identifice cu unul dintre părinți, cel care în familie joacă rolul victimei. Copilul ajunge să creadă că fericirea este o blasfemie, o formă de a semăna cu părintele cel “rău” care îi aduce suferința părintelui cel “bun”, cel care și-a atribuit rolul de victimă.  De exemplu dacă mama este cea care suferă din cauza tatălui cel “rău” și dacă ea nu ezită să își atribuie în fața copilului personajul pozitiv în familie, copilului îi va fi extrem de greu să recunoască faptul că veselia sau vitalitatea tatălui este bună și va alege să fie “ca mama”, temându-se că de un blestem de orice formă de fericire care ar putea să îl apropie de imaginea rea a tatălui. În mintea copilului și a viitorului adult, răul devine astfel bine și binele devine rău profund.

A învăța astfel să ne iubim pe noi înșine, să ne respectăm chiar și atunci când avem un eșec, să ne responsabilizam pentru situațiile în care suntem sau să îndrăznim să fim fericiți fără reținere, devine o muncă imensă cu propriul sine și cu propriile valori, pentru că plăcerea de a suferi este de durată și ocupă o poziție foarte clară în viața persoanei.

Uneori, răul pe care ni-l producem poate lua o formă compulsiva, datorită unor răni sau a unor traume timpurii, legate de trecutul părinților noștri, de contextul nașterii noastre și de primele luni de viață, de mesaje pe care le-am auzit sau la lucruri pe care ni le-am asumat dintr-o fidelitate față de suferința cuiva sau față de o “vină” conștientă sau inconștientă pe care ne-o asumăm.

Răul pe care ni-l facem este o formă de apărare paradoxală, o formă de supraviețuire care constă în a întreține o durere de care vrem să scăpam sau de a face să se întâmple lucruri de care ne temem.

Freud a arătat plecând de la teatrul lui Shakespeare că dinamica lui Richard al III-lea ar putea fi definită astfel “Deoarece sunt îngrozitor de urât, fie ca eu să fiu o excepție. Deoarece sunt întruchiparea răului, fie ca răul să fie unicul meu bine… și deoarece nu sunt deloc amabil, fie ca eu să devin un om insuportabil”.

Fericirea este necunoscută , imprevizibilă și plină de schimbări. De teama acestui imprevizibil, putem alege să suferim, să ne facem rău, pentru că este un lucru pe care îl cunoaștem bine, îl înțelegem, îl putem stăpâni.  Se întâmplă adesea să ne facem rău singuri, alegând o stare de suferință binecunoscută în locul unei fericiri noi și necunoscute.

de Cătălina Hetel, psihoterapeut