Familia, primul grup de apartenenţă şi repetarea relaţiilor din familie în celelalte grupuri din care facem parte

Grupul familial reprezintă baza dezvoltării umane. Relaţia cu mama, cu tată, cu ceilalţi membrii ai familei, relaţiile dintre ceilalţi membrii ai familiei, tensiunile şi angoasele existente între adulţi şi între copii, între valori şi cuvinte, vor transforma lumea noastră internă, grilă pe baza căreia vom descifra şi decoda mesaje sau relaţii.

Felul în care ne raportăm la părinţi va deveni felul în care ne vom raporta la autoritate, felul în care învăţăm să gestionăm relaţiile cu fraţii, cu egalii va deveni o modalitate constantă în care vom gestiona orice relaţie din viaţă noastră. Aprobarea sau respingerea părinţilor, pedeapsa, vinovăţia sau recompensa vor fi căutările noastre din viaţa de zi cu zi, faţă în faţă cu “celălalt”.  Relaţia de cuplu a părinţilor va deveni modelul sau oricum, punctul de referinţă conştient sau inconştient pentru propriile noastre relaţii de cuplu.

Modelul parental întâlnit în copilărie va deveni de asemenea un punct de raportare în relaţia cu proprii copii.

Grupul uman devine astfel, un spaţiu în care noi înşine devenim ceea ce am fost învăţaţi, raportându-ne la ceilalţi conform propriilor valori, angoase, repere, scopuri.

În momentul în care intrăm într-un grup prezent, oricare ar fi, grup de muncă, de prieteni sau propria noastră nouă familie întemeiată, acesta declanşează angoase primitive faţă de nou, de necunoscut, de străin, de a se arăta. Noul este trăit ca periculos, cu risc de a ataca eul (frica de atac) şi duce la spaima de a se deteriora ce a fost achiziţionat (frica de pierdere).

Stadiile dezvoltării copilului sunt strâns legate de relaţia cu părinţii. Jacob Levy Moreno, inventatorul psihodramei, vorbeşte despre rol şi contrarol în dezvoltarea individului. Dacă copilul are un rol, atunci mama va avea un contrarol. Acest schimb de rol şi contrarol între persoane diferite vor realiza acea pânză ţesută din relaţii care constituie personalitatea umană. Acest model al rolurilor şi contratrolurilor va fi repetat, ca o vizualizare repetată a unei imagini din trecut. Într-un grup, persoana va căuta să refacă inconştient climatul în care a crescut, din nevoia de repetare şi de revenire în tiparele sale obişnuite şi comode chiar dacă incomode pentru ceilalţi. În grupul nou, se va reflecta “copilul rebel”, nehotărâtul, cârcotaşul, pesimistul, împăciuitorul, temătorul, retrasul, repetări ale unor roluri jucate în copilărie în relaţie cu persoanele semnificative.

Ingijirea maternă “suficient de bună” sau “insuficient de bună”, trezeşte în copil reacţii de apărare ca: furie, resemnare, raţionalizare sau chiar comportamente depresive, care vor apărea inevitabil în contact cu ceilalţi membrii ai altor grupuri de mai târziu.

Dependenţa sau independenţa faţă de îngrijirea familială se reflectă şi în dependenţa sau independenţa faţă de grup. Există persoane care se raportează la grup ca la o existenţă reală din propria viaţă, grupul face efectiv parte din viaţa persoanei, în timp ce alte persoane trăiesc relativ puţin cu gândul la  grup între întâlnirile cu grupul.  Alternanţa fuziune-separare şi normele din viaţa de zi cu zi sunt extrem de uşor de obsevat în grup. Persoana poate face faţă cu greu situaţiilor de fuziune ca indice al problemelor legate de relaţia cu propria familie, nu se poate integra în grupuri sau resimte mereu grupul ca pe ceva străin. Pe de altă parte, persoana poate trăi cu greu situaţiile de separare, de pierdere, încearcă să ia contact cu membrii grupului chiar şi între întâlnirile de grup.

Grupul devine astfel un punct de interes şi de analiză nu numai în inalnirile propriu zise ci şi în restul vieţii de zi cu zi a persoanei.

Primul contact cu lumea externă este în mod ideal, unul de tip fuzional, copilul fiind conţinut în braţele mamei,  alături de sânul matern, sau mai înainte, în uterul matern. Este o stare ideală de securitate şi stabilitate în care nevoile vieţii sunt asigurate. Această stare scade pe măsura dezvoltării umane şi a apariţiei stării de autocontrol şi autogestionare. Treptat, mama îşi diminuează implicarea în viaţă copilului şi copilul însuşi îşi doreşte separarea de mamă. Starea de fuziune primară va fi înlocuită de substitutul ei, numit dragoste părintească, de acceptare şi toleranţă în cadrul grupului familial.

În cazul unei dezvoltări reuşite, copilul se desprinde sănătos de relaţia fuzională iniţială, ajungând să se separe dar şi să aibă capacitatea de a tolera fuziunea ca pe un eveniment reuşit. În cazurile nefericite, putem asista fie la o lipsă de separare, la o stare de fuziune nesănătoasă sau la o stare de separare permanentă, persoana trăind fuziunea că pe o ameninţare.

de Cătălina Hetel, psihoterapeut