Cand copiii devin “oameni mari”
“Fac eu asta in locul tau”, “las ca stiu eu mai bine”, “fa asa cum iti spun eu si o sa iti fie bine”, “cum o sa te decurci in viata”, “nu cred ca stii tu asta”, “eu iti vreau doar binele doar sunt mama ta“
Aceste verbalizari le aud adesea, in diverse contexte. Si in terapie si in viata mea si in viata prietenilor mei. Si aceste lucruri imi aduc aminte de o istorie pe care am auzit-o in copilarie si pe care am inteles-o mult mai tarziu. Cica un neamt din Romania locuia peste drum de fiul sau. Intr-o zi, fiul neamtului se chinuia sa taie un copac din fata casei, in timp ce tatal lui fuma linistit o tigara si il privea. Romanii l-au intrebat: ”Bine ma, da’ de ce nu mergi tu sa iti ajuti copilul?”. Neamtul a raspuns: “Nu am de ce, e copacul lui.”. Aceasta istorie am auzit-o in copilarie, legata de raceala nemtilor care nu isi ajuta nici macar copiii la greu sau carora nu le pasa. De fapt, mai tarziu, experienta de tot felul m-a invatat ca de fapt neamtul isi considera copilul suficient de matur, un adult, care e in stare sa isi taie singur copacul. De fapt tatal isi respecta fiul. Am mai citit undeva ca in zona cercului polar, daca te repezi sa ajuti pe cineva fara ca acel cineva sa iti ceara ajutorul, inseamna ca il jignesti, ca il consideri incapabil, neputincios.
Atunci cand avem un copil, pentru o perioada, noi suntem intreg universul acelui copil, sursa lui de supravietuire.
Fara noi, probabil ca ar suferi sau ar muri. Acest lucru poate sa iti flateze orgoliul. Dar ceea ce nu pot accepta adultii, este faptul ca fiecare secunda din viata copilului nostru, il indreapta de fapt spre independenta, spre o viata a lui. Parintele care a fost totul pentru copil, devine doar o parte din viata acestuia din urma, care ajunge mare, care are la randul lui o familie. Locul parintelui este de acum luat. A fi parinte inseamna a accepta ca va veni o zi in care locul tau va fi luat. Putin cate putin. Ca ai adus pe lume o fiinta care va lupta pentru independenta sa. Nu cred ca am auzit ca animalele sa aiba astfel de dileme. Ele fac pui, apoi puii pleaca, normal si firesc.
Cred ca multi parinti, datorita faptului ca se simti neintelesi, batrani, uneori exclusi, accepta cu greu sau deloc faptul ca nu isi mai gasesc locul in viata copiilor lor. Si ce e si mai grav, se pregatesc pentru acest lucru, incercand sa faca totul pentru a se face indispensabili. “Eu stiu ce e bine pentru tine”, “nu ai sa te descurci fara mine”, “incerc sa te feresc de ce e rau”, mi se par unele dintre cele mai periculoase verbalizari pe care un parinte le poate adresa copilului sau, atunci cand copilul are deja mai mult de 12 ani. Pentru ca aceste mesaje creaza un viitor adult anxios, dependent, lipsit de initiativa, temator, convins ca nu are cum sa faca anumite lucruri, ca nu se poate descurca, ca viata e dura si complicata. Sau aceste mesaje pot rupe definitiv legatura dintre un copil care lupta pentru maturizarea lui si un parinte care refuza sa isi considere copilul adult.
Cat de mult au acceptat parintii nostri ca noi suntem adulti si ca suntem in stare sa ne luam propriile decizii, sa gresim, sa suportam consecintele?
Cat de mult se pot abtine sa ne spuna ce e bine si ce e rau? Si oare de ce considera ei ca noi nu am face diferenta? De ce considera unii oameni ca avem nevoie de sfaturi, atunci cand nu le cerem? De ce ar considera cineva ca am avea nevoie de ajutor? Cat de mult vom putea noi accepta momentul in care copiii nostri vor fi adulti si vor gresi la randul lor? Greseala, suferinta, fac parte din viata si nu cred ca am putea vreodata sa ne ferim de ele. Dar oare suntem o generatie de imaturi, de infantili, de anxiosi? Putem scapa de asta oare?
de Catalina Hetel, psihoterapeut
