Conflictele şi arta compromisului între adult şi copil

Conflicte, mereu conflicte. Dacă unii vânează parcă conflictele, se alimentează din conflicte, se simt bine în conflict cu toată lumea, alţii însă şi-au luat un rol mai paşnic, ocolesc conflictele sau chiar se tem de ele. Ce faci însă, când al tău copil viu şi autentic, cere şi nu se lasă până nu obţine, se lupta cu toată lumea afirmându-şi poziţia, uneori mai mult sau mai puţin politicos supunându-te pe ţine că părinte privirilor dezaprobatoare ale celor care au “copii cuminţi” nu ca al tău”. Câte temeri, câte întrebări, … cum  o fi mai bine, unde am greşit, ce să îi fac?

Conflictele sunt normale. Conflictul nu este nici patologic şi nici deplasat. Rezolvarea sau soluţionarea conflictului poate fi bună sau rea, nu conflictul în sine. Suntem fiinţe autonome, vrem să primim lucruri, vrem să ne afirmăm, cerem, acţionăm şi asta nu se poate să nu genereze conflicte

Adulţii nu acceptă de multe ori latura agresivă şi autonomă a copilului, o neagă sau o refuză, obligându-l pe copil să se adapteze atât stării tensionate din el însuşi cât şi negării părintelui care spune indirect “asta nu are voie să existe”. În realitate copilul intră singur în conflicte şi are nevoie de înţelegere şi de o direcţie ca să înţeleagă ce e bine să facă. Şi în nici un caz nu e bine să “ascundă conflictul sub preş” sau “să tacă” sau “să fie cuminte”, ci e nevoie să înveţe strategii sănătoase de rezolvare a conflictului.

 De ce apar conflictele între copii.

Dincolo de momentele normale în care ambii copii vor aceeaşi jucărie sau în acelaşi timp atenţia adultului, există şi situaţii care generează conflicte cum sunt:

Exagerarea competitivităţii.

De multe ori ne împingem copiii să fie cei mai buni, să câştige mereu, să nu se lase. Copilul va înţelege că dacă un alt copil câştigă atunci el este cel învins, în sensul că toţi ceilalţi membrii ai jocului sunt percepuţi ca adversari care trebuie învinşi. Copilul trăieşte o stare de umilinţă şi de vinovăţie când pierde, ceea ce îl face să devină agresiv sau furios.

Incapacitatea comunicării.

Copilul nu a învăţat să îşi exprime frustrarea şi supărarea într-un mod adecvat. Nu există relaţionare fără un moment de frustrare sau de supărare. Important nu e să nu simţim, ci să învăţăm să exprimăm corect ce simţim. Nu e o ruşine să fii supărat sau nervos dar nu e corect faţă de ceilalţi să îi loveşti dacă simţi asta.

Un regim excesiv autoritar.

Copilul se teme să se exprime, se teme să greşească, se teme să spună ce simte şi atunci va acţiona “pe la spate”, îşi va dobora adversarii cu dibăcie sau dimpotrivă va refuza orice joc, retrăgându-se într-o lume personală sigură.

Un regim familial în care domneşte legea bunului plac, fiecare face ce are chef, când are chef, fără să ţină cont de nevoile şi de existenţa celuilalt.

Copilul spune “aşa vreau eu” şi nu acceptă o altă realitate decât a lui, devenind agresiv  manifest sau prin manipulare (plâns, supărare), generând indirect conflicte.

Adulţii au stilurile lor de a rezolva un conflict. Şi aceste stiluri sunt imprimate şi copilului sau adultul însuşi încearcă să rezolve conflictul “în felul său”

Concurenţa şi înfruntarea adversarului.

Nu contează relaţia pe care o avem cu celălalt sau cum evoluează relaţia, important este să câştigăm şi să ne demonstrăm adevărul personal, celălalt  ajungând să renunţe, dându-ne impresia că am câştigat. De multe ori şi în relaţie cu copilul, vrem să ne demonstrăm rolul “de şefi”…”eu sunt părintele şi vei face cum spun eu”. Copilul nu este privit ca persoană, ca individualitate ci este “dresat”, “anihilat”, “adus pe calea cea bună”. Acest gen de a soluţiona problemele poate genera conflicte importante mai ales când copilul este adolescent.

Evitarea sau renunţarea.

Una dintre părţi evită conflictul neexprimandu-şi de fapt resentimentele care ajung să se adune şi să se transforme în ranchiună şi în frustrări personale. Apare la părinţii care “tac şi se sacrifică”, care sunt victimizaţi şi ajung să transforme copilul în agresor. Copilul nu are repere de comportament pentru că părintele nu a răspuns autentic agresiunilor copilului. Sunt acei “copii needucaţi” care de fapt nu au primit un feed back autentic şi real.

Colaborarea.

Apare când este importantă relaţia cu celălalt şi păstrarea calităţii relaţiei, părţile putând ajunge pe rând la renunţarea la obiective în folosul relaţiei. Colaborarea poate fi făcută pe anumite planuri cu copilul dar este contraproductivă în situaţii în care copilul nu are suficiente informaţii ca să fie egalul părintelui. Copilul nu poate fi acceptat că egal în rezolvarea conflictelor din familie sau în soluţionarea unor probleme.

Acceptarea.

Înseamnă cedarea conştientă a propriului interes în favoarea celeilalte persoane. Este o strategie utilă în relaţia patinte copil, atunci când părintele adult cedează de multe ori propriul timp sau propriul interes copilului. Este neindicat ca cel mic să cedeze propriul interes partintelui (şi asta se întâmplă mai des decât credem). Acceptarea este diferită de evitare. Acceptarea este înţelegerea adultului faţă de nevoile copilului care pot contraveni nevoilor adultului (copilul se trezeşte noaptea iar adultul ar prefera să doarmă). Acceptarea nu este evitare ci înţelegere.

Compromisul  este arta părintelui de a înţelege realitatea copilului şi de a se adapta el ca adult acestei realităţi. Dacă un copil cere o a doua bomboană, nu înseamnă că va face astfel mereu. Creşterea unui copil nu înseamnă reguli ferme, inflexibile, ci reguli adaptate fiecărui moment. Dacă îi iert copilului meu o greşeală fac un compromis din rolul unui adult, cu scopul de a oferi creştere şi educare. Compromisul este o artă. Întrebările la care trebuie să răspundem este “dacă acest compromis este spre binele copilului” sau “dacă copilul învaţă ceva” sau “dacă copilul este lezat într-un fel”.

Cătălina Hetel, psihoterapeut