Cum gestionam furia copilului
Furia şi iubirea sunt două sentimente mai strâns legate decât ne place să credem. Ne mâniem pe cei pe care îi iubim pentru că de la ei avem cele mai multe aşteptări. Ne vine greu să credem că îngeraşul nostru cel mic are o latură, răutăcioasă, ranchiunoasă, agresivă. Luăm aceste aspecte ale copilului nostru ca pe ceva personal şi ne simţim vinovăţi atunci când copilul face răutăţi, simtindu-ne noi înşine părinţi incapabili. Aceste sentimente generează supărare asupra noastră înşine şi asupra copilului.
Dacă noi părinţii nu reuşim să ne stăpânim frustrările şi furia nu vom reuşi nici să îi învăţăm pe copiii noştri ce au de făcut. Furia poate deveni iraţională şi ne controlează ea pe noi. Când ne aprindem de mânie nu mai ţinem cont de logică, corelăm relele în mod egoist şi nu judecăm logic. Mânia se exprimă de obicei inconştient, dincolo de limitele raţiunii şi ale controlului. Puţini adulţi au reuşit să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat cu ei şi să abordeze matur aceste aspecte ale personalităţii lor. Furia înăbuşită afectează relaţiile de cuplu, relaţiile cu copiii şi se transmite ca un pattern defectuos copiilor.
O ameninţare în destinul copilului nostru este propria lui furie. Proasta gestionare a frustrărilor şi a furiei poate duce la acte ratate prin care copilul nu reuşeşte să facă lucruri pe care în mod normal ar trebui să le facă, la lipsa de socialiare, la lipsa unei imagini de sine bune, la relaţii defectuoase. O abordare imatură a furiei este principalul motiv pentru care copilul pare că respinge valorile sociale sau familiale şi se opune la tot ceea ce i se propune. Furia este o reacţie umană firească, nu este nici bună nici rea. Problema nu este furia ci felul în care ea este înţeleasă şi stăpânită.
O altă modalitate de exprimare a furiei este comportamentul pasiv agresiv, prin care ne răzbunăm pasiv pe o persoană sau pe un grup, o determinare inconştientă de a face contrariul decât cer figurile autorităţii (părinţi, profesori, alţi adulţi). Recunoaştem la un copil acest stil de reacţie atunci când comportamentul lui nu are nici o logică, când orice aţi face nu îl corectează. Acest comportament poate fi normal la adolescenţă, când tânărul începe să se definească pe sine prin opoziţie, cautandu-şi propria identitate, dar există şi adulţi care nu îl depăşesc niciodată.
Permiteţi exprimarea verbală a furiei copilului. Nu vă feriţi să lăsaţi copilul să se exprime chiar dacă vi se pare înfiorător ceea ce spune. A-l lăsa să îşi exprime furia nu este un act de prea mare îngăduinţa ci modalitatea de a forma un viitor adult responsabil care are curajul să recunoască ce simte şi să îşi exprime furia în mod matur. În caz contrar, copilul îşi va exprima oricum supărarea, dar într-un fel imatur şi va face acest lucru şi când va fi om mare. Furia înăbuşită determină un comportament pasiv agresiv. Dacă se exprimă verbal nu se va mai exprima comportamental.
Atenţie însă la exprimarea furiei ca formă de manipulare, pentru a obţine ce îşi doresc. Exprimarea verbală a furiei în scopul de a jigni sau de a supăra pe alţii este inacceptabilă. Nu acceptaţi acest tip de comportament, fiţi agreabili dar fermi.
A creşte un copil înseamnă a-l modela, a-l forma.. Orice criză, este o modalitate prin care copilul poate învăţa ceva despre el însuşi şi despre modalitatea de a se adapta în lume. Formaţi-l şi modelaţi-l când s-a liniştit nu în timpul crizei. Nu îl condamnaţi, acceptaţi-l ca persoană. Nu uitaţi să îl lăudaţi pentru lucrurile bune pe care le face, oferindu-i alternative pentru lucrurile mai puţin bune. Copilul trebuie să se simtă iubit chiar şi atunci când greşeşte.
