Doua lumi

articol semnat de Catalina Hetel, psihoterapeut publicat si pe www.psihologu.ro

Despre adoptie

Adoptia este un fenomen destul de controversat. Am auzit multe argumente pro si contra. Ca daca nu poti face copii macar adopta unul, ca si cum exista o obligatie sociala, din exteriorul tau, un “trebuie sa”, dar am auzit si teoria intens dezvoltata, a copiilor tarati, a “soiului rau”, a problemelor genetice.

In fond, de ce adopta oamenii? Pentru ca vor sa aiba copii, ar fi primul rasuns. Bun, si de ce vor oamenii sa aiba copii? Pentru ca vor sa aiba grija de cineva, pentru ca vor sa se simta parinti, pentru ca vor ca cineva sa le duca numele mai departe. Si atunci, daca toate aceste conditii sunt indeplinite, de ce se nasc totusi intrebari, de ce apar indoieli, de ce se vorbeste despre asta. De ce oare pentru orice greseala, pentru orice boala, pentru orice minus, se spune ”a da, e copil adoptat”, ca si cum exista totusi “ceva”, care nu se lega, ceva care sta intre copilul adoptat si familia adoptiva.

Exista impulsul fiecarui om de a vedea cu cine seamana copilul. Problema este ca un copil adoptat nu seamana cu nimeni, pentru ca nu este al nostru. Este al altcuiva, e practic un strain de care ne legam afectiv, un strain care ne satisface nevoia de a fi parinti. Ca parinti adoptivi, facem ceea ce credem ca este mai bine, ne facem datoria, iubim. Insa de partea cealalta, copilul este un individ, o individualitate. Are o istorie, partial necunoscuta de noi si cunoscuta de el doar inconstient. Are parti bune si parti rele. Iubeste, uraste, se apara, are nevoi, sufera, se simte ocrotit, se teme de abandon.

Intr-o adoptie se intalnesc doua istorii, doua povesti, doua familii. Familia parintilor si familia copilului. Asa cum parintii au familia si istoria lor si copilul are o familie si o istorie. Sunt practic doua lumi care se unesc, care trebuie sa se acordeze. Cred ca adevarata munca a parintilor adoptivi, adevaratul travaliu este acesta. Sa accepte lumea din care vine copilul lor, sa ii accepte istoria din care ei nu au facut parte. Sa impace narcisismul de a fi parinte cu renuntarea de a fi parintele altcuiva. Al unui strain care “este ca si copilul nostru”. Nu chiar copilul nostru ci “ca si”.

Copilul simte inconstient bariera, “ceva-ul” care il desparte de parintii sai adoptivi si pentru asta de multe ori se revolta impotriva lor. Cred ca un copil are nevoie sa stie ca face parte dintr-o alta lume, are nevoie sa isi cunoasca istoria reala. Are nevoie sa stie ca a “fost ales” si ca este iubit. A nu sti adevarul, il lasa pe copil sa traiasca cu acel inconstient si nespus “ca si copilul nostru”, fara sa stie de ce nu se simte pe deplin acceptat, fara sa inteleaga cine este cu adevarat.