Furtul în inconştientul românesc

Poporul român are o legendă celebră. Un anume conducător este cunoscut în istorie pentru isprava lui de a trage în ţeapă pe cei care îndrăznesc să fure, iar testul pentru respectarea interdicţiei domneşti este lăsarea la îndemână a unui frumos pocal de aur care, ce să vezi, a rămas nefurat o perioadă. Până când, evident, cel care a dat interdicţia a murit. Legendarul domn nu a reuşit din păcate ca legendara lui pedeapsă să fie mai mult decât o simplă interdicţie. Poporul pe care îl păstorea nu şi-a însuşit interdicţia ca pe o regulă internă, astfel încât în lipsa pedepsei meteahna populară a revenit vie şi neatinsă. Pentru că această activitate era atât de plăcută încât nici o oprelişte interioară, nici o teamă de păcat, nu o putea opri.

Să fim sinceri cunoi înşine. Hoţia face parte din spiritul nostru, din supravieţuirea noastră, din interiorul nostru cel mai profund. Suntem o naţie căreia i s-a luat mereu câte ceva şi care a supravieţuit luând mereu înapoi. Şi rar am luat înapoi prin luptă dreaptă pentru că, să fim toţ sinceri cu noi înşine, istoria ne-a luat mereu prin surprindere. Aşa am fost nevoiţi, mai degrabă, să păcălim, să ne descurcăm. În interiorul nostru s-a format o mentalitate de grup supravieţuitor, nevoit să se descurce.

Dacă ne amintim perioada comunistă, ne amintim şi că toată lumea fura de la stat. Statul român era ceva abstract, ceva care la un moment dat ne-a luat fiecăruia dintre noi ceva, o casă, un pământ, o căruţă, o pereche de boi. Statul e şi acum un “ceva” mare aflat deasupra noastră, care ne guvernează, căruia trebuie să i ne supunem, un părinte care impune regula pe care ar trebui să o respectăm şi pe care să îl ascultăm. Un părinte rău şi nedrept care ne pedepseşte dar nu ne şi îngrijeşte. Iar dacă statul e părintele rău noi suntem copiii lui supravieţuitori.

Un copil care fură e un copil care încearcă să restabilească un echilibru, care încearcă să recupereze ceva ce fie a pierdut, fie nu a avut niciodată. Furtul este o acţiune compensatorie a unui copil privat, fie de ceva ce îşi doreşte (hrană jucarii), fie de afecţiune sau de valorizare. Furtul înseamnă, de fapt, că eu, copilul, exist şi iau singur ceea ce voi nu îmi oferiţi.

În perioada comunistă furtul era un mijloc social de subzistenţă. Furam de la părintele stat care nu ştia să ne îngrijească şi să ne ofere căldură şi suport. În plus, furtul a devenit cu timpul extrem de valorizat social şi ierarhizat. Unii furau pixuri şi creioane de la serviciu pentru că atât puteau ei, alţii furau mâncare, îmbrăcăminte sau încălţăminte, produse extrem de căutate pe piaţă. Acestea erau bunuri care deschideau uşi şi îl ajutau pe deţinător şi “procurator” să obţină multe beneficii şi respect. Banii nu erau valorizaţi pentru că puteai face destul de puţine lucruri cu ei. La fel ca pe vremea domnitorului Ţepeş, a apărut şi în perioada comunistă o interdicţie prin care se pedepsea furtul banilor.  “Nu se făcea” să furi bani dar puteai fura lejer produse. Furtul era o infracţiune nuanţată tolerată ba chiar valorizată, dacă puteai fura frumos erai chiar admirat. Locurile de muncă erau căutate inclusiv pe criteriul “să ai ceva de furat, încet, curat şi fără să te prindă”, în concluzie să trăieşti bine fără să superi pe nimeni.

Odată cu dispariţia statului comunist a dispărut şi interdicţia furtului banilor şi iată-ne iarăşi, după 25 de ani, fără nici o interdicţie clară. Avem liber să furăm şi bani pentru că banii nu mai sunt un tabu. Produsele şi-au pierdut valoarea comercială aşa că în acest moment banii sunt singurul lucru de preţ care merită furat. Şi cadourile şi-au schimbat consistenţa, oamenii dau adesea bani fiindcă “ştie omul ce are nevoie să-şi cumpere”. În România se fură bani, o continuare parcă firească a istoriei. Un furt la fel de tolerat, de acceptat şi de ignorat. Problema care se pune în mintea cetăţeanului nu e că un politician sau lider fură bani, ci ceea ce face el în mare cu ei. Să fure, dar să mai şi facă. Să facă ceva şi pentru noi, să ne dea ceva şi nouă. E alesul meu, alesul meu fură dar îmi da şi mie ceva: o găleată, un pui, un parc, o fântână, o excursie, deci sunt şi eu valorizat, exist şi sunt parte din furtul lui, deci contez. Politicienii dau iluzia că din ce fură ei, dau şi ceva mai departe. Un fel de haiducie modernă, în care simpatia populară este câştigată de cel care dă iluzia că dă ceva “poporului”, miza cea mare fiind de fapt câştigarea simpatiei pe baza acestei puternice nevoi a noastre de a “primi ceva înapoi”. Nu contează cât furi tu, contează că îmi dai şi mie ceva. Lupta nu e între cel cinstit şi cel corupt ci între cel care dă şi poporului şi cel care nu vrea să dea. Suntem un popor unit printr-o istorie a “luatului înapoi”. O istorie în care am fost furaţi şi ne-am luptat să luăm fărâme înapoi. Problema e că aceste fărâme ne asigură acum supravieţuirea. Trăim pentru aceste fărâme şi ne considerăm iubiţi doar dacă ni se aruncă ceva, dând mereu credit şi susţinere celor care ne hrănesc această nevoie de a face parte din marele furt. Sutele de ani de istorie a supravieţuirii impregnaţi în inconştientul nostru ne-au făcut atât de toleranţi la furt încât devenim un pericol pentru noi înşine. Este acel moment în care un simptom care ţi-a asigurat supravieţuirea începe să te macine şi te va distruge până în final.

de Catalina Hetel, psihoterapeut