Scenariul de viata, imaginatie si realitate

de Catalina Hetel, psihoterapeut

Atunci cand suntem copii, chiar daca nu stim exact ce dorim de la viata, de la noi, de la ceilalti, cum suntem si ce putem face, construim insa in minte, anumite “scenarii de viata”, franturi de imagini referitoare la cum vom fi in viitor.

Aceste scenarii se constituie in primul rand pe baza experientei senzoriale sau reale a copilului in interactiune cu cei din jurul sau. Parintii si in special mama sunt primele oglinzi vii ale copilului. In functie de comportamentul mamei, de parerea ei constienta sau inconstienta despre copil, de atribuirea de calitati copilului, se va construi viitorul adult. Un copil care a auzit din partea mamei faptul ca este bun in ochii ei, ca este capabil, ca are mai multe calitati decat defecte, are toate sansele sa isi poata construi scenarii indraznete si chiar sa actioneze in directia atingerii scopurilor personale. Dimpotriva un parinte frustrat, dezamagit, cu o parere proasta despre sine, va avea de cele mai multe ori o parere proasta si despre cei din jur. Inconstiient, va putea proiecta aceasta parere si asupra copilului.

De multe ori am auzit parinti care spun ca il incurajeaza pe copil atunci cand ii spun ca nu este foarte bun, ca ar putea mai mult, ca ceea ce face este bine, dar nu suficient, ca viata e grea si ca scopul oamenilor este sa te infranga. Aceste verbalizari sunt de fapt parerile adultului despre propria existenta, dar care arunca copilul intr-o mare de temeri, de insatisfactii, ii creaza o parere proasta despre sine aceste fapte ducand la imposibilitatea stabilirii de catre copil a unui scenariu de viata indraznet si atractiv. Nu o data am intalnit adolescenti dezamagiti, fara prea mari planuri de viitor, fara incredere in viata, lasandu-se in voia unei existente vazuta ca dezamagitoare.

Scenariul de viata se constituie si pe baza imaginatiei.

Povestile despre sine in viitor spun ceva despre personalitatea copilului, despre parerea lui despre viata si despre felul lui de a fi. Ne e nimic rau ca un copil sa se viseze cosmonaut, mare luptator sau mare stea de cinema. Am intalnit insa parinti care nu contenesc sa spuna copilului ca acestea sunt niste prostii, motivand ca realitatea este de fapt cruda si ca “in viata nu e bine sa visezi”. Traind cu propriile dezamagiri si cu propriile vise neimplinite, adultilor le este de multe ori mai mult decat greu sa isi sustina copiii sa viseze.
Parintii sunt garantii realitatii pentru un copil, cel care ii sustine imaginatia dar si care este acolo, in realitate. Copiii simt nevoia sa fie sustinuti sa viseze dar si sa li se vorbeasca despre realitate. Evadarea in imaginar poate fi o forma de aparare a copilului in fata unei realitati privite ca “dura, cruda, de temut”, a unei realitati care nu il satisface. Am intalnit de asemenea, copii cu vise marete, dar care nu fac nici macar primul pas pentru indeplinirea acestora. Acesti copiii se refugiaza de fapt in visare, pentru ca nu cunosc realitatea, ca nu este realitatea pe care o vor ei sau pentru ca se tem de realitate.

Prezenta parintelui ar trebui sa fie linistitoare pentru copil,

pentru ca parintele este cel care “a trecut prin realitate si a supravietuit”, deci ”se poate”. De multe ori insa, un parinte, anxios, temator, dezamagit, cu probleme constituie din contra, un contraexemplu pentru copil. Copilul nu vrea sa fie “ca mama” sau “ca tata”. Aceste comparatii sunt normale si naturale. Pentru a-si afirma propria identitate, adolescentii se pun de cele mai multe ori in opozitie cu cerintele si cu felul de a fi al adultilor. Dar nu este un comportament sanatos atunci cand copilul refuza sa creasca, preferand sa se puna la adapost in imaginar decat sa adapteze unei realitati care nu ii place. Decat sa fie adult “ca mama” sau “ca tata”, prefera sa nu creasca, sa nu faca nimic pentru a-si atinge scopurile, sa ramana copil. In aceasta categorie intra si preferinta jocurilor pe calculator. Intalnim adulti conformisti
in viata de zi cu zi, care nu au curajul sa isi afirme identitatea in viata reala, sa fie spontani si creativi si fac acest lucru intr-o lume virtuala, similara lumii imaginare a copilariei.