Spatiul ascunderii si al secretului, favorizarea minciunii la nivel familial dupa comunism

Secretul este o nevoie intima de a ascunde ceva ce este considerat intolerabil sau de neacceptat sau ceva ce ar leza imaginea buna despre sine sau imaginea in ochii celorlalti. Un secret ascunde un lucru, o realitate sau o intamplare a carei dezvaluire ar pune persoana in pozitie de a pierde nercisic  iubirea sau admiratia celorlalti sau imaginea de sine. Noi insine putem considera intolerante anumite realitati pe care preferam sa le trecem sub tacere sperand ca vor fi uitate. La nivel familial pot aparea secrete pe care familia le tine ascunse de ceilalti in scopul de a pastra intact invelisul care tine familia impreuna. Secretul dezvaluit ar putea produce schimbari dramatice in realitate sau doar in mintea membrilor familiei, in imaginea coerenta pe care o au despre ei insisi sau unii despre altii.

Educatia stricta favorizeaza de obicei aparitia minciunii si a secretelor. Lipsa oricarui spatiu de negociere, lipsa tolerantei, il face pe copil sa evite sa spuna adevarul, sa evite sa demoleze o construictie cladita de familie. De exemplu, copilul se va teme sa spuna ca a luat o nota mica pentru ca stie ca va fi certat si incearca sa evite asta. Mai departe, el stie ca mama il accepta doar daca el este foarte bun la invatatura si ca mama spune tuturor cat de bun este el. Copilul se teme atat de pedeapsa cat si sa o dezamageasca pe mama si sa piarda iubirea ei. La un nivel mai profund, copilul cunoaste inconstient constructia narcisica familiala in care el ocupa un loc important si are de jucat un rol anume, de copil bun la invatatura. Faptul ca realitatea este uneori altfel, nu poate fi nici tolerat si nici vorbit. Singurul care stie realitatea este copilul dar acesta nu are suficienta putere incat sa deschida discutia si sa faca fata demolarii narcisice a mamei sau a familiei. Astfel, copilul va ascunde realitatea si va crea si pastra un mic secret.

Acest mic creator de secrete va dobandi ca un membru deplin al familiei sale, un stil personal de creator si de pastrator de secrete. La nivelul realtatii lui vor fi mereu doua lumi, una asa zis reala care este de fapt una idealizata si una adevarata care este insa ascunsa. Uneori atat de ascunsa incat devine opaca.

Pentru pastrarea realitatii idealizate, copilul stie ca poti face orice atata timp cat nu se stie. Stilul autoritar de educatie si de conducere duce la aparitia unor spatii de descarcare. Fata de stilul de educatie bazat pe negociere si pe toleranta, stilul autoritar nu lasa copilului sau celuilalt nici un spatiu de exprimare sau de negociere a limitei sau a interdictiilor. Si totusi, orice interdictie vine in intampinarea a ceva ce este dorit, se opune unei pulsiuni sau unei dorinte. In mod normal, copilul trebuie sa perceapa realitatea ca pe un spatiu de joaca unde exista reguli dar unde poate sa isi si exprime si frustrarea, dezamagirea, supararea sau opozitia. In realitate exista o multime de reguli, unele ferme, unele negociabile. Daca un copil va sti ca are un anumit spatiu de negociere el va putea sa accepte faptul ca unele reguli sunt stricte si nenegociabile. In cazul insa a unui parinte autoritar care impune regula arbitrar si unilateral copilul dar si viitorul adult va cauta spatii de descarcare, de eliberare a tensiunii generate de conflictul permanent dintre dorinta si interdictie.

Acesta este spatiul ascunderii si al secretului in care poti face orice atata timp cat nu se afla. Daca nu stie nimeni ce ai facut atunci e ok si in final daca toti facem asta nu e o problema. Toti stim ca e gresit dar toti o facem deci e ok. Este acel spatiu al lipsei de reguli clare. Orice regula este posibil incalcabila si orice scenariu este plauzibil atata timp cat poti imbraca ceea ce faci intr-o minciuna care corecteaza realitatea. Realitatea se sliteaza iar intr-o realitate secreta, stiuta doar de individ si o realitate general acceptata, nu pentru ca ceilalti nu ar sti ce stie individual ci pentru ca asa e mai confortabil. Minciuna devine secret iar secretul ajunge sa ne uneasca si ne tina legati.

Apartinem familiei sau grupului social pentru ca impartim aceleasi secrete pe care le stim cu totii si le ascundem cu totii. Aparent este o lipsa de reguli dar in acelasi timp poate fi si o hemoragie de reguli bulversante, care ii sunt straine individului si pe care ii e mai usor sa le ocoleasca decat sa le respecte.

Aceste familii sau grupuri trec de la autoritarism tiranic la lipsa totala de norme si limite in functie de moment si in functie de cine priveste din afara. Daca au nevoie sa fie valorizati ca si grup, vor arata cat de uniti si cat de stricti sunt iar daca se relaxeaza vor putea accepta si tolera incalcari flagrante ale regulilor.

Didier Anzieu, psihanalist, vorbeste despre un eu piele, un eu membrane, care la fel ca si pielea are un rol de sustinere, mentinere, continere, individuare. La nivel inconstient familial, exista o membrana in in interiorul careia sunt continute credintele, valorile si ritualurile care ii confera individului apartenenta la grup. Acceptarea minciunii face si ea parte dintr-un ritual de apartenenta. Nu poti ca individ sa vezi inadecvarea si lipsa de logica a acestui ritual fara sa te autoexcluzi sau fara sa fii exclus sau fara sa intri intr-o disonanta profunda intre realitatea ta si realitatea familiala. Invelisul grupal permite stabilirea unei stari psihotice comune, recunoscuta familial. Minciuna este un organizator de grup. Facem parte din acelasi grup pentru ca impartim aceeasi minciuna sau acelasi secret.

Minciuna si comunism

Anii comunismului au adus o patologie a minciunii, pe care o ducem inca la nivel familial si social. Oamenii glorificau adevarul, urau minciuna dar traiau o minciuna. Ura viscerala fata de minciuna si pedepsirea copilului care mintea era de fapt ura fata de viata de zi cu zi, fata de imposibilitatea de a iesi din cercul impus si scris de minciuna. La nivel social, in communism, traiam o patologie a minciunii. Toata lumea accepta o minciuna dar isi invata copiii sa spuna adevarul. Minciuna era cunoscuta de toata lumea dar era tratata social ca adevar.

Oamenii cautau aparent adevarul si toti spuneau ca se afla in slujba adevarului. Isi cresteau copiii cerandu-le sa spuna mereu adevarul si ii pedepseau pentru incalcarea regulii de a spune mereu adevaruldar familia era legata adesea de secrete, de la alcolism la infidelitati, de la furt la violenta extrema.

Oamenii in realitate se temeau de adevarul care dezvaluia ingrozitorul existentei si nu voiau decat sa existe niste “ceilalti” la fel ca si ei, care sa le confirme minciuna devenita intre timp adevarul tuturor. Oamenii au nevoie de coerenta si cu cat sunt mai multi care accepta aceasi minciuna cu atat aceasta va deveni “adevarul nostru”, “realitatea noastra”. E straniu sa lupti impotriva coerentei, sa-ti asumi de unul singur “adevarul tau” impotriva unui adevar grupal acceptat. Haosul este de obicei greu de gestionat pe cand coerenta si apartenenta la grup sunt confortabile.  Cei care nu confirma minciuna sunt de obicei indepartati, pentru ca simpla lor prezenta provoaca o angoasa greu de suportat.

La nivel social, oamenii erau arestati pentru ca aveau ganduri si idei personale, care puteau contrazice minciuna generala. La nivel familial, indivizii care ieseau din joc, erau marginalizati, respinsi, clasificati ca “ne-buni”, neintegrati, neacceptati. Cadrul familial devenea rigid, intolerant cu orice forma de dizidenta. Familia ajunge sa accepte greu divortul, schimbarea unui job, mutarea in alt oras sau orice alta forma de afirmare individuala care contravenea tesaturii general  tolerate. Orice individualizare risca sa aduca la suprafata o angoasa a distrugerii unui invelis de secrete care tinea laolalta esafodajul fragil. Oamenii pur si simplu nu riscau sa-I lase pe cei dragi sa se individualizeze pentru ca astfel, ei ar fi putut oricand spune ca “imparatul e gol”, riscand distrugerea la propriu a familiei.  

Minciuna devine la nivel familial forma de control si de educatie. De multe ori se numeste simplu “pacalire”, metoda standard de parenting. Atata timp cat convingeai copilul sa faca ceea ce tu ca adult consderai ca ok, era bine sa il pacalesti. Tu adultul detineai adevarul iar copilul era mintit pentru a obtine un rezultat satisfacator. Uneori copilul intuia minciuna si o accepta ca parte din relatie, stiind insa ca el nu are voie sa faca asta niciodata. Pacaleala si minciuna erau acceptate doar de sus in jos. Adultul sau superiorul aveau dreptul sa pacaleasca fara sa fie pedepsiti in timp ce copilul sau inferiorul trebuiau sa raspunda pentru minciuna sau pentru pacaleala. Copilul visa sa devina mare sau superior, sa acceada si el in grupul celor care au voie sa minta. Minciuna era arma celor puternici, care impuneau o realitate stabilita de ei, o realitate pe care toti o stiau dar o acceptau pentru ca asa au invatat. Daca seful spunea ca imparatul e gol, tu acceptai chiar daca stiai adevarul. Indrazneai doar sa te opui submisiv facand glume, urand pe ascuns si asteptand momentul cand vei fi mare, puternic sau cand vei fi tu  parinte ca sa poti face acelasi lucru, sa descarci in sfarsit sacul de frustrare acumulat. Fie suportai minciuna fie erai creatorul minciunii, alta viarianta nu era posibila.

Pacalirea era o minciuna mai mica decat minciuna, nu era considerata minciuna dar dadea clar forta celui care inventa povestea si manipula situatia. Era o poveste despre putere, cel mic nu avea putere trebuia doar sa accepte ca iarba e mov si ca imparatul e imbracat in haine frumoase.

Minciuna si pacalirea erau deci forme de supravietuire si de control, de rezolvare a situatiilor, de control a propriei vieti si a relatiilor. Incepand de la relatia parinte copil, relatie bazata pe dependenta si pe nevoia de a supravetui, toate relatiile familiale si toate ierarhiile erau dominate de manipulare si de supunere. Cand aparea o minima nevoie de celalalt, o minima cerinta aparea si nevoia implicita de a-l domina sau de a-l supune. Nu existau practic relatii egale, cineva trebuia sa domine si cineva sa asculte. Aceste relatii erau la toate nivelurile, intre parinti si copii la toate varstele, intre familie si stat. Relatiile dintre parinti si copii vor ramane relatii bazate pe dominare si supunere chiar si dupa ce copiii cresc si isi intemeiaza propria lor familie. Nevoia de bunici, nevoia de alimente, nevoia de ajutor, toate aceste nevoie care se implinesc la nivel familial, vor ajunge pana in ziua de azi un camp de batalie intre generatii, camp inca dominat de regula existentei celui mai puternic.